|
apusul epuizat
Am văzut realitatea
tîrînd umbra schimbătoare
nebuloase albastre ghemuite-n coada
ochiului
apusul epuizat ţintuind un colţ de
cer –
fireşte, încerc să-mi explic toate astea
şi mai ales mersul graţios al pisicii
încăpăţînarea caprei de a porni
gîgîitul gîştelor din senin
am sfîrşit prin a surîde
univers nebun!
Îngerii s-au preschimbat în soldaţi
şi eu tot mai învîrtesc cheiţele-n
poeme.
toamna la ora nouă
Ruinele vîrstei lîngă ceaşca de cafea
prin uşa întredeschisă
se zăresc penele strălucitoare
ale fazanului
împăiat săptămîna trecută
orologiul numără
cîteva din vertebrele timpului
absurdă precizare în infinita coloană
ca un ordin primitiv
claxonul maşinii ţiuie scurt
îmbraci rochia cenuşie
asortată desigur
la ansamblul sufletesc
puţin dereglat de viteza secolului
din nou ordinul primitiv al
claxonului
pui creionul jos.
Gata cu discuţia.
umilinţa aurie
Tu te rogi ca un măslin verde
în valea unde culorile pling.
Pe treptele frigului
se scutură salcia
îmblînzind ţevile puştii.
Oraşul de cenuşă are buzele arse
cere iarbă şi flori.
Lată maica ta muribundă
suflă în stele
şi ele îmblînzite se prefac
în fluturi de argint
zboară pină în această duminecă
ce poartă pe umeri umilinţa aurie.
patinoarul
Patinam pe cenuşă
erau şi flori veştejite
capul greu se apleca într-o parte
vedeam lupii venind
le vedeam faţa şi ochii galbeni
răcoarea lor lipicioasă
îmi curgea pe tîmple
dar eu patinam, patinam pe cenuşă
şi nu picioarele
ci capul mi-aluneca greu
zăpadă, strigam, — cerneţi zăpadă
dar veneau lupii ca nălucile roşii
şi deodată patinoarul s-a spart
în adînc era numai zăpadă
eu cădeam uşoară şi albă
lupii urlau pe margini flămînzi.
in penumbra albastra
Venise în penumbra albastră
şi murmura cu tîmplele lipite de geam
nu ştiu ce aducere aminte…
Pleacă mai departe, i-am spus,
nu îngrămădi atîţia fluturi stranii
la fereastră…
Singurătatea dansa cu tatăl meu,
trupul lui se destrăma înfiorat
şi nu aveam cui să strig —
Venise în penumbra albastră,
stătea acolo născînd arbori subţiri
şi murmura cu tîmplele lipite de
geam,
nu ştiu ce aducere aminte…
pleacă mai departe i-am spus,
nu îngrămădi atîtea crengi
neliniştite la fereastră…
Singurătatea dansa cu tatăl meu,
trupul lui se destrăma înfiorat,
şi nu aveam cui să strig —
venise în penumbra albastră
şi murmura cu tîmplele lipite de geam
nu ştiu ce aducere aminte…
clipa,
ca o vrabie
Se aude iar
cum ţopăie nimicul inefabil
multiplică ecoul
apoi emfatic, mantia aruncă
peste imprevizibila clipă
peste promiţătoarea, mincinoasa,
aurita, roasă de viermi
coclita clipă
umflată de nădejde, de spaima, de
nerăbdare
pestriţă ca o vrabie, imbecilă ca o
vrabie,
gureşă ca o vrabie,
clipa, prinzînd cu ciocul ei
nimicul inefabil
fărîmitura care se umflă
se tăvăleşte, prin iarba zilelor
pune suave peceţi pe buyele morţii —
apoi înmugureşte iar
aprinde iarba, cerne zăpada
într-un nesfîrsît, perpetuu cortegiu
de oarbe întîmplări
purtate în cioc
de-o vrabie gureşă şi iresponsabilă
clipa, punctul pe care
se sprinjină eternitatea
alunecă eternitatea
îngheţată şi se opreşte eternitatea.
nimic de înţeles
Deschiza cartea
terci cu sufletul peste
pergamentul vechi
o lumină palidă curge
apoi brusc
o suliţă înveninată cade
războaie sîngeroase
leşuri
tot mai adînc sfîrtecate
tot mai dese
pînă se fac stive
pînă începe duhoarea să exalte
şi tulburat duhul pleacă.
Un ţipăt de pasăre
aminteşte că nimic nu e de înţeles
nici măcar graiul nevinovat
al păsărilor
Dar viaţa
Dar moartea?
Dar acest poem?
Otilia Nicolescu
10 January 1931 – 29 September
1993.
|
exhausted sunset
I have seen Reality
trailing its changing shadow behind:
blue nebulae crouching in the corner of your eye
an exhausted sunset pinning down a patch of sky –
of course, I’m trying to explain all this to you,
especially the cat’s gracious movements
the stubborn goat unwilling to budge
the din of geese bursting out of the blue:
all’s ending up on my part in a smile –
it’s a mad world!
The angels have turned into soldiers
while I kept busy fitting tiny keys to my poems.
autumn – nine o’clock
The ruins of aging, next to the coffee cup –
through the cracked door
one can barely see bright feathers
from the pheasant
stuffed a week ago –
the ticking clock is counting
some of the time’s vertebrae:
an absurd statement within its endless column
a car’s shrill hooting
like a boorish curt command –
you put on your grey gown
which of course matches
your general state of mind
somewhat disconcerted by the century’s speed –
again that car: hooting its boorish command –
you lay your pencil down:
arguing is over.
golden humility
You’re praying like a green olive tree
in the valley of weeping colours
onto the steps of the cold
a willow is shedding its leaves
taming the barrels of a gun
the city of ashes has parched lips
she’s begging for flowers and grass
look, your dying mother
gasps her last breath out toward the stars
and, tame, they turn
into silver butterflies,
which will be sailing until this coming Sunday
with golden humility brushing her shoulders.
the skating rink
I was skating on ashes
there were also wilted flowers
my heavy head was leaning sideways
I could see wolves prowling
I could see their snouts and their yellow eyes –
their sticky coolness
trickled down my temples
but I went on skating, skating on ashes
yet it was not my feet sliding
my head was – heavily
snow – I shouted – sift some snow down
but the wolves kept prowling like as many ruddy ghosts
–
and all of a sudden the skating rink cracked up
there was but snow below
and down there I sailed light and white
with the hungry wolves howling at the edges
the blue penumbra
It had entered with the blue penumbra
with its temples against the windowpane it kept
murmuring
something about who knows what recollection –
go hence, I said
do not summon a swarm of odd-shaped butterflies about
his window –
loneliness danced with my father:
trembling all over, his body was going to pieces
and there was no one around for me to call out to –
it had entered with the blue penumbra,
it lay there giving birth to slender trees
with its temples against the windowpane it kept
murmuring
something about who knows what recollection –
go hence, I said
do not summon a swarm of odd-shaped butterflies about
his window –
loneliness danced with my father,
trembling all over, his body was going to pieces,
and there was no one around for me to call out to –
like a sparrow,
the instant
one can hear again
the way the ineffable nothing is hopping
multiplying the echo –
then, emphatically, the mantle throws
over the incalculable instant
over the promising, lying
aureate, by-worms-gnawed
by-rust-eaten instant –
swollen by hope, by fright, by impatience
pied like a sparrow, mindless like a sparrow,
garrulous like a sparrow –
the instant, capturing in its beak
the ineffable nothing
the crumb that gets swollen
wriggles through the days’ grass
that lays soft seals on death’s lips –
then it starts budding forth again
lights up the grass, sifts the snow-flakes down
in an unending, perpetual cortege
of blind
occurrences,
carried in its beak
by a garrulous and mindless sparrow
the instant, the dot against which
eternity is leaning
or sliding along
or freezing into stillness
nothing to understand
you open the book
passing your soul over
its old parchment –
a pale light starts
suddenly flowing –
a poisoned spear falls down
bloody wars
corpses
ever more deeply slashed
in ever greater numbers
until they are piled in mounds
until the stench rises aloft
and the troubled spirit departs
a bird’s cry
reminds you that there’s nothing to understand
not even about the birds’
innocent idiom
what about life ?
what about death ?
what about this poem ?
Copyright © Estate of Otilia
Nicolescu and Heathrow O’Hare 2003
This poetry may
not be archived or distributed further without the author’s express
permission. Please read the license.
This electronic
version of Otilia Nicolescu’s poems and Heathrow O’Hare‘s translations is
published by The Richmond
Review by arrangement with the author. For rights information, contact
The Richmond Review in the first instance
|
